Aburii cafelei se preling pe buzele roşii,
Ochii ce sorb din amiaza dulce adormită,
Şi sparg tomnatica şi dulcea lumină,
A duminicii calde, in preajma pădurii.
Eşti roşul dimineţii tandre de septembrie
Lîngă focul sufletului, lîngă sufletul rupt
De albastrul tăcerii care zace-n mine.
Cuvintele curg, spre al tău chip îngeresc
Îmi arunc albastrul murdar cu lacrimi,
Şi degetele-mi ard pe-ai tăi cruzi obraji.
Te văd acum întîia oară,
Te cunosc de-o viată-ntreagă,
Te recunosc după al tău gînd,
A ta şoapta din scrisori,
Te cunosc deşi îmi eşti straină
Precum soarele îi este lunii.
Sharing Thoughts 